ETNOGENEZA ROMÂNILOR, NAŞTEREA UNUI POPOR „DIN APĂ ŞI DIN DUH”

de | mart. 11, 2020 | Diverse

1. Convertirea strămoşilor ca răspuns la chemarea iubirii divine (etapele sacramentale)

Intrarea în împărăţia lui Dumnezeu a strămoşilor noştri vestită de predica sfinţilor Andrei şi Filip pe pământul străbun se face prin uşa Tainei Sfanţului Botez. Astfel, în oficierea acestei Sfinte Taine putem distinge patru momente mai importante, cărora le corespunde tot patru faze prin care au trecut aceşti înaintaşi ai noştri, până la formarea lor ca popor creştin, iar acestea sunt următoarele:

1. Demitizarea (convertirea).

  • Exorcizarea.
  • Transimbolizarea (personalizarea) .
  1. Convertirea şi demitizarea. Este prima din intervenţiile divine prilejuite de către propovăduirea Evangheliei pe pământul străbun, ce se înfiripă în inima şi cugetul ascultătorilor, deschizându-le uşa convertirii la Hristos. Semnificaţia ei constă într-o spărtură ce are loc în conştiinţa celui ce primeşte vestea cea bună. Faţă în faţă se afirmă două lumi, una este cea a credinţei, a mântuirii şi a împărăţiei, iar alta este cea a păcatului, a morţii şi a pieirii, iar între acestea două nu este nici o continuitate, fiind despărţite de Crucea lui Hristos. învăţaţii societăţii ateniene, reprezentanţi ai culturii antice, precum se ştie au râs batjocoritor când Sfanţul Apostol Pavel, în Areopag, le-a vorbit despre înviere. Nu acelaşi lucru s-a petrecut pe pământul Daciei, când Sfanţul Apostol Andrei le-a predicat autohtonilor pregătiţi doar providenţial să primească acest cuvânt. Este totuşi de precizat că convertirea nu înseamnă schimbarea unei ideologii promovate de un cult sau altul, ci nespus de mult mai mul, schimbarea unei viziuni identică cu evadarea din noaptea necunoştinţei şi a despărţirii, motiv care e în măsură să creeze apariţia spărturii în conştiinţă totodată cu un imbold de angajare într-o bătălie completă pentru mântuire şi Împărăţie. Nu se poate spune că în intervenţia divină despre care vorbim în această fază ar lipsi inspiraţia tainică pe care o transmite Modelul divin transcendent şi pe care conştiinţa cutremurată de cuvântul Evangheliei o înregistrează ca o chemare. Desigur, nu avem de a face cu o chemare de ordin personal fară o rezonanţă intimă profundă de ordin comunitar, câtă vreme în cauză se află „taina lui Hristos” însăşi, cu referire la care Sfântul Apostol Pavel spune: „neamurile împreună (cu iudeii) sunt moşteni­toare şi mădulare ale aceluiaşi trup şi împreună părtaşe ale făgăduinţei, în lisus Hristos, prin Evanghelie” (Efes 3,6). Aşadar, la unirea cu Hristos sunt chemate toate neamurile ca tot atâtea viitoare „mădulare” menite să alcătuiască toate laolaltă „trupul tainic al Domnului”, aducând flecare specificul propriei sale alcătuiri, cărora însă primirea noii credinţe le va preface temelia, printr-o aşa-zisă „schimbare străină”. E vorba de „schimbarea” ce se va numi „străină” dar numai datorită intervenţiei divine de la Rusalii. Lucrurile lumii create „prin Fiul” şi „în Fiul” dobândesc de la Sfântul Duh însuşi voinţa existenţei şi desăvârşirii lor. Lucrurile lumii create „prin Fiul” şi „în Fiul” dobândesc de la Sfanţul Duh însăşi, voinţa existenţei şi desăvârşirii lor.

Cutremurul pe care îl produce spărtura de conştiinţă se propagă până acolo unde în sufletul unui popor păgân „mitul care i-a susţinut existenţa, i-a desfigurat chipul Iui Dumnezeu din adâncul firii omeneşti, prin care s-a alcătuit realitatea etnică respectivă şi astfel acest mit se surpă în sine. Care este explicaţia acestei surpări provocate de auzirea cuvântului lui Dumnezeu? De ce consimte un păgân să abandoneze vechea, dar tradiţionala lui credinţă? E adevărat, convertirea însăşi scapă oricărei explicaţii empirice. In ciuda tuturor eforturilor în descrierea diverselor „tipuri” de convertire, rămâne totdeauna taina explicată a raporturilor unice dintre Dumnezeu şi fiecare fiinţă umană pe care Dumnezeu a creat-o pentru sine însuşi. Adevăr valabil atât pentru ins, cât şi pentru neam. Singura explicaţie rămâne legată de forţa propagării Evangheliei lui Hristos, care aduce cu sine neliniştea pe care o provoacă păcatul şi mai ales moartea, dar totodată şi nădejdea eliberării din captivitatea acesteia. Apropierea cuiva de Hristos se face pentru a fi mântuit şi pentru înţelegerea acestor două lucruri: încrederea în făgăduinţele pe care i le-a conferit un mit, e o falsă speranţă, apoi o altă cale decât aceea pe care o întrezăreşte în Evanghelia Domnului nu există. De aici derivă şi necesitatea demitizării religiei în care a crezut, iar pe de altă parte necesitatea unei cât mai bune informări asupra scopului cu care se descoperă Botezul: întoarcerea la adevărata viaţă pe care omul a pierdut-o prin păcat, deodată cu dobândirea unei existenţe veşnice. In sensul acesta şi demitizarea îşi aduce aportul ei, contribuind la delimitarea de credinţa părăsită şi de vigorile ei ce se afirmă pe mai multe planuri ale vieţii sociale, culturale şi (chiar de ordin politic) cetăţeneşti.

Dovada istorică a faptului că transformarea radicală şi inevitabilă ce s-a produs în conştiinţa celor ce au primit mesajul închinării „în Duh şi adevăr”, daci şi romani, din părţile Dunării de Jos şi din Carpaţi a avut efecte salutare, o constituie încercarea de contrareformă a împăratului Iulian Apostatul, pornită din cele mai autentice principii ale credinţei precreştine şi fundamentată pe elemente etico-filosofice dintre cele mai solide, dar care a eşuat. El nu a reuşit pentru că adepţii noii credinţe descoperise modul existenţial al adevărului noii revelaţii divine, care a adus cu sine surparea sensului ontologic al mitului. Reforma împăratului era gândită doar la nivel legislativ, ca o cosmetizare a existenţei sociale şi o regenerare intelectuală a vechilor virtuţi şi obiceiuri romane, cântate de poeţi în ode strălucitoare, aparţinând toate acestea unei realităţi precreştine. Convertirea timpurie şi rapidă Ia care ne raportăm pe pământul străbun nu trebuie înţeleasă însă nici în sensul că religia daco-geţilor anticipase sau pregătise creştinismul, cum cred unii autori români şi mai ales străini. Un creştinism fără Hristos, în sensul în care mai înainte am comentat expresia închinării „în Duh şi adevăr”, este o gravă rătăcire, oricât de mult ne-am strădui să dovedim că revelaţia Dumnezeului întrupat se suprapune peste nişte realităţi religioase păgâne, fie ele getice sau romane. E drept însă şi aceea că vestea cea bună a mântuirii, care a descătuşat conştiinţa umană din frica de moarte propovăduită de creştini, a încolţit pe un teren fertil, în mijlocul unor oameni modeşti, familiarizaţi mai mult cu natura şi cosmosul decât cu practica socială, oameni care aveau şi ei mare nevoie de credinţă şi speranţă, dar mai ales de iubire. Locaşul vieţii de dincolo de moarte, pe lângă faptul că la geto-daci este imaginar, dobândeşte în creştinism conştiinţa unei realităţi spirituale, ca stare de fericire pe care dreptmăritorii creştini o primesc ca urmare a unei dreptăţi promise şi garantate încă de pe pământ de Iisus Hristos – Mântuitorul lumii. Este vorba despre acelaşi „Blând Păstor” care predicase despre frăţie, egalitate între oameni, iertare a păcătoşilor care se pocăiesc, milă pentru cei oropsiţi. El însuşi, care suferise bătăi şi moarte pe cruce, devenit fară îndoială noilor Lui aderatori mai aproape de inima şi cugetul lor decât asprii şi neîndurătorii zei păgâni. Iată o altă faţă a iubirii care descoperă şi ea închinarea în „Duh şi adevăr” ca o chemare divină. Pământul pe care îl locuiesc, paradis şi el promis de Domnul cu ocazia Schimbării la Faţă, separat de iluzoria ritualistică a „eternei reîntoarceri” într-o vârstă de aur a începuturilor, a ajuns a fi şi el un fapt de evidenţă incontestabilă. Astfel se explică faptul că „semnul crucii îl făcură tot mai des degetele aspre ale ciobanilor şi vânătorilor, ale plugarilor şi pribegilor rătăcitori din neamurile surghiunite prin sate şi cătune”.

  • Exorcizarea şi lepădarea de Satana ca mijloc de edificare şi consolidarea convertirii strămoşilor. Fără o angajare în luptă, spărtura în conştiinţă de care aminteam mai sus, îndemnând spre eliberarea din captivitatea babilonică a păcatului şi a morţii, strămoşilor noştri le putea rămâne o simplă aspiraţie spre mai bine, dacă nu chiar o simplă iluzie. Suprimarea răului e cu neputinţă, în afara unei experienţe de ordin metafizic, care pune conştiinţa faţă în faţă cu o prezenţă malefică, prezenţa unui lucru întunecos, iraţional, dar foarte real, chiar dacă originea acestei prezenţe nu este nici clară, nici uşor de înţeles. Mai întâi însă, se cuvine să facem cuvenitele precizări privitoare la natura răului, ca şi la modul în care răul este implicat în existenţa umană, pentru a putea observa ce înseamnă lupta împotriva răului la care este chemat omul la Botez. Potrivit Cărţii Facerii, este privilegiul lui Dumnezeu de a cunoaşte binele şi răul. Astfel, citim în Sfanta Scriptură cu privire la ispita diavolului: „Veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi rău  (Fac.III,5). Intr-adevăr, psihologii, sociologii şi moraliştii moderni, considerând că binele nostru şi răul nostru sunt relative, se consideră a fi în afara formulării unor judecăţi de valoare, iar pe de altă parte, mitologii conferă răului, nu de puţine ori, o dimensiune ontologică. Fapt este că în ochii lui Dumnezeu există această distincţie între bine şi rău. Şi iarăşi, este adevărat că Dumnezeu cunoaşte planul de ansamblu şi intenţia finală a întregii Sale creaţii şi numai raportându-ne la acest plan pot fi judecate fără greşeală actele creaturilor şi numai în măsura în care ne sunt revelate. De aici rezultă că răul, tocmai pentru că Dumnezeu nu- 1 vrea, nu este altceva decât o contrafacere a binelui ca dar dumnezeiesc, iar lucrarea Iui de către om apare şi ea drept o contrapunere voinţei lui Dumnezeu însuşi, iar răul astfel se face una cu o acţiune străină şi anume, diavolească. Ar fi de subliniat şi ideea că răul, nefiind o realitate ontologică, nu atârnă nici de voinţa omenească şi nici de voinţa diavolească, dar atât omul, cât şi diavolul pot săvârşi răul întrucât acesta este o deviere de la finalitatea darurilor cu care Dumnezeu a înzestrat lumea şi în mod deosebit pe om. Ar trebui chiar să insistăm asupra faptului că acţiunea exorcizării este o lucrare care pregăteşte etnogeneza, aceasta fiind îndeosebi o operă unică, care nu mai comportă în continuare modificări, ci urmând a fi doar supusă la surpări. De aceea se cuvine să analizăm fenomenul exorcizării, care mai mult decât a însemnat demitizarea, vrea să însemne suprimarea demonizării însăşi, numai că nici demonizarea nu-şi curmă influenţa nefastă asupra vieţii omului, prin faptele netrebnice ale fiilor, nici chiar în zilele noastre în sensul acesta, din felul în care constatăm modul în care se pun temeliile unui neam nou, putem deduce şi căile care conduc spre surparea lui. Dar să nu anticipăm.

Repetând ideea se poate spune că omul poate să facă ceva rău, adică greşit. în sensul că poate devia finalitatea darurilor Creatorului, până la nimicirea lor, cum e bunăoară în cazul uciderii. Urmează însă această precizare: omul nu poate crea ceva care să fie „răul’5, ci poate mânca o roadă bună într-un fel răufăcător, împotriva ordinii divine date. Răul în sine nu există în mod ontologic cu titlul în care binele există în sine. Aşadar, nu e, în ceea ce-1 priveşte pe om, decât o rea folosire a binelui, singur existând ontologic. în colaborare cu diavolul, care „dintru început e ucigaş de oameni” şi omul poate deveni părtaş la fărădelegile necuratului. Se impune să observăm această deosebire dintre diavol şi om. Fiind gelos pe Dumnezeu, diavolul vrea să îl facă pe om să creadă că şi el poate să creeze şi din această cauză întreţine în el iluzia unui rău obiectiv, al cărui autor ar fi în chip neîndoielnic, adică ar fi Dumnezeu. Numai că acest „rău” e declarat a fi „binele” însuşi, iar de aici urmează o răsturnare de sensuri, proprie minciunii diavoleşti. Iată şi motivul pentru care diavolul se implică în actele de cult păgâne, făcând din orice închinare religioasă un act de cinstire a unei puteri malefice. O explicaţie de acest fel se află şi la Sfântul Apostol Pavel. care referindu-se Ia idolatria păgânilor ţine să spună: pentru că, cunoscând pe Dumnezeu, nu l-au slăvit ca pe Dumnezeu, nici nu l-au mulţumit ca pe Dumnezeu, ci s-au rătăcit în gândurile lor şi inima lor cea neînţelegătoare s-a întunecai… Şi au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios, întru asemănarea chipului omului celui stricăcios, şi al păsărilor şi al celor cu patru picioare şi al târâtoarelor” (Rom. 1, 21-23). Aşadar, idolatria este o lucrare de surpare diavolească.

Drept urmare a celor spuse mai sus este constatarea că în „rău” există într-adevăr o realitate diabolică: putere malefică a întunericului şi nu o simplă absenţă a binelui. Dar trebuie să mergem mai departe: aşa cum nu poate exista iubire iară persoana care să iubească, nu poate exista ură fără o persoană care să urască. Şi dacă taina ultimă a omului rezidă într-o persoană, taina ultimă a răului se află tot într-o persoană.Cea dintâi se referă la Dumnezeu, cea de-a doua se referă la diavol. Fără să vorbim despre puteri de aceiaşi măsură, între bine şi rău nu se află doar o distanţă, ci se află un conflict, este spaţiul unei confruntări. De partea lui Dumnezeu se află îngerii cei buni, iar de partea adversă îngerii cei răi, adică îngerii lui satana. Acesta din urmă este primul din îngerii căzuţi. ,yAm văzut pe Satana ca un fulger căzând din cer ’ (Lc. 10, 18). Satana s-a răzvrătit, a refuzat să slujească, a refuzat să-şi transmită mesajul divin, a vrut să se facă a fi original, autor al primului destin, purtător al propriilor lui lumini şi îndată, prin înseşi legile firii, el a „căzut” din cer, care alcătuieşte împărăţia unde intenţia lui Dumnezeu domneşte la modul absolut. (Dacă se taie comunicarea, curentul „cade”.) El a devenit propriul lui mesager şi cum el nu este altceva decât spirit pur, o dată lipsit de orice intervenţie a Duhului sfânt, el a devenit mesagerul neantului şi al tainelor acestuia. Căderea lui Satan a adus cu sine şi căderea celorlalţi îngeri neascultători, devenind şi ei „diavoli întunecaţi”, „duhuri necurate” (Mc. 1, 27). îngerii cei buni au rămas în ceruri la strigătul Arhanghelului Mihail „Să stăm bine!”. Ei vor coborî pe pământ odată cu venirea Mântuitorului nostru lisus Hristos.

Revenind la Satana, va trebui să adăugăm şi aceea că actul de orgoliu orbitor şi mustrător, care l-a transformat pe îngerul bucuriei în înger sau prinţ al întunericului, l-a condamnat la un neastâmpăr fără limite, deci, prin definiţie, deznădăjduit. Căzut dintru cele veşnice, Satan vrea infinitul. Căzut dintru fiinţă, dintru A Fi, el vrea să aibă, tinde spre A Avea (Lc. 4, 8). Dar pentru a avea şi a poseda ar trebui ca el să fie şi el nu mai este, este lipsit de ontologie, precum şi răul pe care tot el îl stăpâneşte. Tot ceea ce îl interesează pe el (cf. Mt. 4, 8-9), el însuşi distinge şi, într-un anumit sens, care nu este altul decât acela de a ispiti prin „toate împărăţiile lumii” (Mt. 4, 8), el poate avea totul, căci este numit şi „stăpânitorul lumii acesteia” (In 12, 31; 14, 30; 16, 11; Ef. 6, 12) chiar de Mântuitorul însuşi. Prin aceste „împărăţii” se cuvine să înţelegem deopotrivă „bogăţiile lumii”, „imperiile lumii”, nu mai puţin însă „religiile imperialiste” ale lumii asupra căreia stăpâneşte „Prinţul acestei lumi”. Marile imperii ale lumii antice n-au constituit oare formaţiuni întemeiate pe credinţe „păgâne”? Nu au avut drept fundament idolatrii care au mers până la cultele imperiale? Ce nu a putut stăpâni niciodată prinţul? Cerul, care este la drept vorbind sufletul lumii acesteia şi misterul transcendentului în imanenţă. El nu a putut nimici modelele divine transcendente, pe socoteala cărora s-au constituit, înaintea venirii Domnului, neamurile pământului, purtătoare ale unor mesaje mesianice, atunci când s-au lăsat sub ocrotirea îngerilor buni. In ceea ce-1 priveşte pe Satan, care se află în contradicţie absolută cu realităţile ce poartă într-un fel sau altul pecetea Modelului divin transcendent, „el nu are din universul nostm decât carcasa materială. Şi probabil, din sfarâmăturile acestei case care şi-a pierdut rostul, el va strânge lemnele cu care să-şi încălzească infernul.” (Denis de Rougement)

  • In zorii biruinţei baptismale, Trimiterea sfinţilor Apostoli la neamuri de către Mântuitorul, în vederea primirii de către aceştia a Sfanţului Botez, priveşte aceste două misiuni: unu, izbăvirea neamurilor de stăpânirea „împărătească a diavolului”, potrivit cuvintelor Domnului: „Acum este judecata acestei lumi; acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară’ (In. 12, 31) şi ,Jată v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăşmaşului’ (Lc. 10, 18); doi, să dobândească darul moştenirii vieţii celei noi (.Jată Eu sunt cu voi in toate zilele”’’ (Mt. 28, 20)). Cu aceste din urmă cuvinte, se înfiripă în existenţa noilor neamuri creştine de pe pământ Modelul divin transcendent, care va pune început plăsmuirii acelor neamuri care primesc Cuvântul. E adevărat şi aceea că Satana simte din plin surparea ce i s-a pregătit, clătinându-se tronul cu care stăpânea peste popoare, iar din cauza aceasta dorinţa şi gelozia sa încrâncenată se abat asupra sufletelor individuale. O nouă luptă se inaugurează în jurul şi în sufletul celor ce „au auzit glasul Evangheliei”. în sensul acesta le atrage atenţia Sfanţul Apostol Petru: „Fiţi treji, privegheaţi, Potrivnicul vostru, diavolul umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită1 (I Pt. 5, 8). Rătăceşte în apropierea lor obsedat fiind de răpirea „copilului” neofit pe care vrea să-l recupereze. Zadarnic, visteriile lui vor fi de acum înainte sterpe. Căci nu devi tată, răpind un copil. Poţi fura copilul, dar nu paternitatea, poţi fura puterea, dar nu divinitatea ei. Moştenirea de „copii ai lui Dumnezeu” va trece de la persoanele ce se botează Ia noile neamuri ce apar în lume.

În ceea ce priveşte exorcismele ele sunt primele acte ce intervin în vederea eliberării omului din puterea diavolului, într-un moment în care o bătălie aprigă stă pe punctul de a se declanşa, a cărei miză este însăşi dobândirea împărăţiei. Şi, într-un fel chiar depăşeşte simpla inaugurare a vieţii veşnice pentru un neofit, deschizând perspectivele nemuririi noului neam creştin. Deşi împotriva diavolului a fost câştigată o bătălie decisivă de către Hristos, prin moartea, pogorârea la iad şi slăvită Sa înviere, diavolul nu se crede învins. Din Scriptură aflăm că atunci când este lovit de moarte şi înfrângerea lui se arată a fi inevitabilă, el angajează ultimul atac, poate cel mai atroce. El nu poate nimic împotriva lui Hristos, îşi închipuie însă că poate mult împotriva oamenilor, ca şi asupra locurilor în care ei vieţuiesc, aşa cum altădată a intrat în rai şi pe protopărinţi i-a ispitit. Exorcismele dovedesc că se înşeală. Ele nu sunt simple cuvinte, purtătoare ale unor sensuri omeneşti. în revelaţia biblică, cuvântul este totdeauna putere şi viaţă. Dumnezeu a creat lumea prin cuvânt. Sfântul Ioan Gură de Aur ne va spune că cuvintele exorcismului sunt „invocaţii înspăimântătoare şi minunate”, manifestarea unor puteri „înspăimântătoare şi teribile”, care distrug puterea malefică a lumii satanice: „Te ceartă pe tine, diavole, Domnul care a venit în lume şi s-a sălăşluit între oameni ca să surpe.exorcismul este, cum se exprimă Schmemann, un poem în accepţiunea cea mai adâncă a termenului, care în greacă înseamnă creaţie, întrucât exprimă în mod perfect o realitate şi o împlineşte; nu mai puţin însă întrucât redă cuvintelor energia divină din care acestea purced. De ce acestea? Pentru că Cuvântul este rostit la Botez în numele lui Hristos şi este cu adevărat plin de puterea Lui, care de fapt se înfruntă cu puterea diavolului, cum ne descoperă implorarea:”caută la robul tău (N), cearcă-i, cercetează-1, alungă de la el toată puterea diavolului”. Ne aflăm, în realitate, într-un moment al eliberării dintr-o robie satanică, care mai înseamnă şi începutul restaurării omului. Nu ar fi oare cazul să ne întrebăm dacă acest început nu ar însemna, pe lângă iniţierea din nou a persoanei în tainele împărăţiei lui Dumnezeu, act prin care cineva este primit în Hristos şi o iniţiere a neamului acestuia în aceleaşi taine? Şi de data aceasta se poate spune: ,JLa început a fost CuvântulPuterea transformatoare a Sfântului Botez pătrunde la oricare dintre neamurile la care Hristos-Domnul a trimis pe Apostoli, după cum am văzut, prin propovăduire. Ramura de obârşie latină a neamului nostru s-a învrednicit însă de puterea Cuvântului dumnezeiesc încă de la Cincizecime. în strălucirea limbilor de foc de la Rusalii, care a făcut să se audă în graiul latinii populare cuvintele lui Dumnezeu era prezent însuşi Mântuitorul Iisus Hristos. Deşi înălţat la cer, El devine atât de aproape de noi, pentru că lumea deşertăciunii a fost depăşită, iar limba, prin cuvintele sale purificatoare şi edificatoare, s-a descoperit a fi o mărturie a împărăţiei, lată cea dintâi minune ce se petrece la plăsmuirea sufletului românesc încă la Cincizecime o întâlnim şi pe pământul Daciei romane, pentru cealaltă ramură a neamului nostru, daco-sciţii. Oare în graiul strămoşilor noştri carpato-dunăreano-pontici nu a pătruns această putere a exorcismelor creatoare în vederea primirii în Hristos, în aşa fel încât înălţarea la cer, comuniunea în Hristos şi îndumnezeirea, daruri la care aspiră credincioşii prin săvârşirea Tainei Sfanţului Botez să constituie şi zestre ramurii daco-scitice? Nu aparţin fondului de bază al exorcismelor cuvinte precum: har, rai, înger, om, sfânt, a gândi, a iubi etc… pe care filologii zilelor noastre le consideră autohtone, provenind dintr-o veche limbă sanscrită?30 Nu se găsesc aceste cuvinte la temelia vieţii celei noi şi nu sunt o dovadă a primirii dreptei credinţe cu care nu numai mădularele unui popor, ci şi poporul însuşi se integrează în destinul existenţei sale? Se vede cum spiritualitatea neamului nostru, care a primit încă la Cincizecime „dreapta credinţă”’, dar pe care şi-o aprofundează şi şi-o extinde prin actul exorcizării, nu este altceva decât respiraţia harului divin prin plămânii limbii sale.

Lepădarea de Satana din ritualul Botezului constituie o încununare a întregii pregătiri a unei persoane în vederea primirii acestei Sfinte Taine. Acum, îndreptat cu faţa spre apus, locul în care se ascunde soarele slobod de tirania unei stăpâniri vrăjmaşe, candidatul se predă cu braţele ridicate lui Hristos, schimbând robia în libertate, conştient fiind de calea cea strâmtă pe care o îmbrăţişează şi de misiunea ce i se încredinţează în lupta pe care se cuvine să o continue. Apartenenţa lui la vechiul regim, la aderarea sau numai recunoaşterea puterii la care un neam întreg era astfel ţinut în sclavie, dispare, iar în locul ei, aderă la noua robie a lui Hristos, radical diferită de cea dintâi, viaţă spre care îl conduce renunţarea la Satana. Răpit din ţară străină, se află pe punctul de a fi readus în patria cea nouă, într-un paradis restaurat şi înnobilat cu vrednicii cereşti, toate acestea putând fi privite prin întoarcerea cu faţa spre răsărit. La orizont se profilează paradisul etnic. Eliberarea din captivitatea babilonică a diavolului este departe, deocamdată, de a însemna slăbirea tensiunii sau a conflictului dintre cele două lumi care se vor confrunta în continuare, până la deplina biruinţă a adevărului. Rămâne să precizăm şi aceea că acţiunea diavolului constă „în a falsifica şi a contraface, a deturna de la semnificaţia lor reală însăşi valorile pozitive, a face ca albul să pară negru şi invers, a practica jocul subtil şi pervers al minciunii şi al confuziei”. In cazul nostru a identifica neamul cu formaţia politică a naţiunii, a preschimba sentimentul profund al integrării în unitatea de sus pe care o prezintă şi o realizează un neam, adică patriotismul autentic cu şovinismul, naţionalismul, rasismul, sau chiar internaţionalismul. In orice caz, „unirea cu Hristos”, la care este chemat candidatul, însemnând trăirea deplină a spărturii din conştiinţa sa, este mărturisirea ataşamentului personal la Domnul, angajarea în rândurile celor care II slujesc cu devotament, un jurământ al celui înrolat în Miliţia Christi: ,M-am unit cu Hristosl” de la venirea Mântuitorului în lume şi de la întemeierea Bisericii Lui, drumul străbaterii istoriei de la cei care au primit, respectiv vor primi Botezul, este pândit de multe ispite şi încărcat de multe capcane, pe care le mai întinde încă Satana. Iisus Hristos-Domnul refuză mai întâi ucenicia cu pauze, în intermitenţe, avertizându-şi astfel aleşii: Nimeni care pune mâna pe plug şi se uită îndărăt nu este potrivit pentru împărăţia lui Dumnezeu” (Lc. 9, 62). Cu Dumnezeu şi cu Adevărul Lui nu putem să glumim. Dezvăluirea tainei privind sensul divin al lucrurilor, menirea persoanelor şi a neamurilor de pe pământ, semnificaţia adevărului absolut şi veşnic, sunt mai presus de orice pe lume, mai presus chiar decât „fericirea” vremelnică, căci numai astfel persoanele nu vor pieri, ci, dimpotrivă, vor avea parte de împărăţie. După mărturisirea „unirii cu Hristos”, la întrebarea preotului care săvârşeşte Botezul „Şi crezi Lui?”, candidatul răspunde: „Cred Lui ca unui împărat şi Dumnezeu!” Desigur e vorba de titlul de împărat al Domnului („Domn”), pe care l-a dobândit prin slăvită Lui înviere. Acceptându-1 pe Hristos împărat, înseamnă în acelaşi timp să-L urmezi şi să-ţi dedici întreaga viaţă slujirii Lui, împlinindu-i poruncile, ca şi să-I recunoşti paradisul în care El te introduce, alcătuind cu semenii tăi un alt popor ales al Lui, căruia Domnul îi este conducător suprem.